Scurt istoric

Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” din Rm. Vâlcea face parte dintre acele puține așezăminte de instruire și formare a viitorilor slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române care, din deceniul al patrulea al sec. XIX și până astăzi, a dat Bisericii Ortodoxe și României peste 120 de generații de preoți, profesori, teologi, intelectuali și muzicieni. Înfiinţarea Seminarului preoţesc vâlcean este legată de prevederile legii constituționale, numită „Regulamentul Organic”, lege alcătuită de către autoritățile imperiale rusești, în anii 1831-1832, şi aprobată în luna noiembrie 1834 de către domnitorul Alexandru Ghica. Paragraful 361 al acestui regulament prevedea ca, pe lângă fiecare eparhie din principatele românești, Moldova și Țara Românească, să funcţioneze aşa numitele „seminarii preparandiale”, pentru asigurarea unei pregătiri mai temeinice a viitorilor slujitori ai Bisericii. Eparhia Râmnicului-Noul Severin, cu sediul în orașul Râmnicu Vâlcea, pune în aplicare hotărârea domnească, în primăvara anului 1835, când începe construcţia unei clădiri de şcoală lângă reşedinţa episcopală din Râmnic, lucrările fiind realizate în perioada 1835–1837. La 16 iulie 1837, episcopul Neofit al Râmnicului numește ca inspector şi profesor la Seminarul vâlcean pe Pr. Radu Tempea, fost învăţător, diacon, preot şi viceprotopop, la Braşov şi Bucureşti. De asemenea, au mai fost numiţi profesori Pr. Vasile Teodorovici, numit şi „Ardeleanul” (+ 1842) şi Hristea Grigoriu ca „maestru de muzichie” (+ 1846). Deschiderea oficială a cursurilor s-a făcut în ziua de 8 noiembrie 1837, cu 30 de elevi interni şi în prezenţa autorităţilor locale bisericeşti şi laice, iar inspectorul Seminarului Pr. Radu Tempea a susţinut „cu această ocaziune un frumos discurs”. În perioada 1837-1847 cursurile şcolare au avut o durată de numai 2 ani, apoi din anul 1847 de 4 ani, de aceea, în anul 1851, sunt numiţi câte un profesor pentru fiecare clasă, iar celui de muzică i se mai aduce „un profesor ajutător”, acesta fiind de fapt „meditatorul sau şeful pedagog”. Procesul instructiv-educativ se desfăşura pe două laturi: cea teologică şi cea laică.

Din anul 1842, a fost adus profesor Ioan Procopie care va preda muzica bisericească, în perioadele 1842-1847 şi 1857-1861, fiind un timp şi inspector (director) al școlii. Preotul Radu Tempea a condus şcoala cu destoinicie până în luna noiembrie 1845, când s-a retras la Schitul Flămânda, din judeţul Argeş şi, în luna martie 1850, a trecut la cele veşnice. După retragerea acestuia, postul de inspector şi profesor a fost încredinţat lui Gavril Munteanu, acesta fiind adus de la Seminarul preoţesc din Buzău şi care va activa până în anul 1847. În anii 1846-1847 a funcţionat ca profesor de muzică bisericească Ierodiaconul Chesarie de la Mănăstirea Hurezu. Seminarul vâlcean şi-a desfăşurat activitatea şcolară până la 7 aprilie 1847, când un puternic incendiu a distrus mai mult de jumătate din clădirile oraşului Râmnicu Vâlcea, căzând pradă flăcărilor Episcopia şi Seminarul cu toate dependinţele acestora. Sediul Episcopiei se mută, în luna mai 1847, în metohul ei de la Biserica „Sf. Nicolae Gănescu”, din oraşul Craiova, şi odată cu acesta este mutat şi Seminarul. Cursurile vor fi reluate abia la 1 septembrie 1851, la Mănăstirea Bucovăţ, mănăstire situată la vest de oraşul Craiova, pe malul stâng al Jiului; aici şcoala nu poate funcţiona, pe de o parte din lipsa unor spaţii corespunzătoare, iar pe de altă parte din pricina „diferitelor şicane ce le suferea de la egumenul grec Hrisant Penetis Hurezeanul”. Din aceste motive, după două luni, sediul Seminarului va fi mutat în Craiova, în nişte clădiri ale serdarului Alecu Dârzeanu care au fost închiriate pe o perioadă de trei ani.

În luna februarie 1853 episcopul Calinic obține sprijin financiar din partea domnitorului Barbu Ştirbei și ridică în Craiova un nou sediu episcopal și clădiri pentru școală, astfel că, în toamna lui 1853, Seminarul este instalat în noul sediu. Din nefericire, începuse războiul Crimeii (1853-1856) şi, în luna decembrie 1854, clădirea Seminarului a fost rechiziţionată „pentru instalarea spitalelor oştilor austriece”. Aflat într-o astfel de situaţie şi după o opoziţie dârză, episcopul ia cea mai practică şi înţeleaptă hotărâre: readucerea Seminarului la centrul episcopal istoric din Râmnic, unde Sf. Calinic se stabilise deja cu administraţia eparhiei, din data de 18 iulie 1854. Pentru faptul că vechiul local se afla tot în ruină, școala va fi instalată provizoriu în casele boierului Nicu Vlădescu, din Râmnic, unde din considerente administrative, cursurile se vor putea relua abia în luna mai 1855. Cu aprobarea domnitorului, Sf. Calinic va realiza construirea noii catedrale episcopale, reconstrucţia clădirilor Episcopiei şi ale vechiului seminar, în incinta Episcopiei din Râmnic, aşa cum se văd şi astăzi. Astfel, în anul 1856, Seminarul va reveni în vechiul local, acesta fiind refăcut integral şi modernizat și unde va funcţiona, până în anul 1901, când seminariile secundare cu 4 ani de studiu au fost desfiinţate prin Legea Clerului din anul 1893.

De la înfiinţarea Seminarului (în 1837) şi până la anul 1861, au absolvit această şcoală cu atestate de două şi respectiv patru clase un număr de 191 de elevi, dintre care 124 erau hirotoniți. Trebuie menţionat faptul că, în această perioadă, pe lângă Seminarul preoțesc din Râmnic a funcţionat neîntrerupt şi o şcoală de grămătici pentru formarea dascălilor la sate. În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878) cursurile Seminarului nu s-au întrerupt, însă activitatea i-a fost afectată deoarece o parte dintre profesori au fost mobilizaţi, ori s-au înrolat ca voluntari, unii căzând eroic pe câmpul de luptă. În perioada 1861-1893, au absolvit cursurile Seminarului un număr de 1.395 de elevi, ceea ce înseamnă că şcoala a avut candidaţi; majoritatea au fost hirotoniţi la parohii, iar unii au urmat studii superioare. De la 1893 și până la 1901, au absolvit numai 13 elevi pentru motivul că Seminarul a rămas ca suplimentar cu doar trei ani de studiu şi nu a mai avut suficienţi candidaţi. În anul 1901, Seminarul vâlcean a fost desfiinţat, iar elevii rămași – împreună cu cei de la Seminarul din Curtea de Argeş – au fost trecuţi la Seminarul „Central” din Bucureşti. La intervenţia autorităţilor bisericeşti, în anul 1906 s-a modificat art. 11 al legii din 1893, prevăzându-se reînfiinţarea a două seminarii teologice, unul fiind cel de la Râmnic.

Seminarul vâlcean nu şi-a putut relua cursurile în vechiul său local din incinta Episcopiei, de aceea s-a hotărât ca şcoala să funcţioneze în Mănăstirea Bistriţa-Olteană, în fostul palat de vară al domnitorului Barbu Ştirbei. Cursurile Seminarului de la Bistriţa încep la 1 septembrie 1908, cu un număr de 30 elevi bursieri şi 30 elevi solvenţi şi cu șapte profesori; în această locație, Seminarul teologic funcţionează doar până în toamna anului 1911, când este readus la Râmnic. Deoarece cursurile şcolii aveau acum o durată de opt ani, iar numărul elevilor se afla într-o continuă creştere, era nevoie de o clădire spaţioasă care să răspundă cerinţelor de viitor ale procesului de formare a personalului clerical. Ridicarea noului sediu va începe la 22 septembrie 1913, pe un teren donat de Episcopie și situat în vecinătatea acesteia, pe strada Carol; actualmente, în acest sediu funcţionează Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”.

Clădirea a fost prevăzută cu două aripi: una pe strada Carol, terminată în 1914 şi o alta pe strada Capelei, care din pricina izbucnirii celui de-al doilea război mondial a fost terminată abia în anul 1922. În noul sediu, Seminarul teologic va funcţiona, în perioada 1914-1948, cu o singură întrerupere – între anii 1916-1918 – din pricina ocupaţiei germane. Prin ordinul Ministerului de Război nr. 77.299/1914, nouă dintre profesorii şcolii au fost mobilizaţi pe front, iar ceilalţi opt au rămas să-i suplinească. Pe perioada închiderii cursurilor, mulţi dintre elevi au activat la unităţi militare şi sanitare, iar alţii au luptat efectiv pe front. După Marea Unire din 1918, prestigiul didactic al Seminarului a crescut foarte mult, iar situația economică a devenit înfloritoare; școala avea două pavilioane impunătoare cu săli de clasă foarte spaţioase, sufragerie, bucătărie, dormitoare și era dotată cu muzeu, locuinţă pentru director și alte dependinţe. De asemenea, avea în proprietate terenuri agricole pentru practica agricolă şi asigurarea hranei zilnice a elevilor. Astfel, în anul şcolar 1925-1926, numărul elevilor se ridica la 408, dintre care 390 erau interni, iar în anul 1940 funcţionau 24 de profesori. În anul şcolar 1943-1944 şcoala avea un număr de 380 elevi interni, printre care se aflau și 34 monahi – ca secţie ataşată după desfiinţarea Seminarului monahal de la Cernica.

În perioada celui de-al doilea război mondial cursurile şcolare nu au fost întrerupte, cu toate că mulţi dintre profesorii tineri au fost înrolaţi pe front. Evenimentele politice petrecute după 23 august 1944 vor determina numeroase şi radicale schimbări în Biserică şi în Ș coală. Una dintre măsurile abuzive împotriva Bisericii şi Ș colii româneşti a fost adoptarea „Legii de reformă a învăţământului”, din 3 august 1948, care prevedea printre altele şi despărţirea şcolii de Biserică.

În consecinţă, prin Ordinul 495 din 1948, Seminarul Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicu Vâlcea a fost desfiinţat, ca instituţie de învăţământ, iar patrimoniul său a fost trecut în proprietatea statului. Imobilul a fost repartizat Şcolii Medii Tehnice de Comerţ, până în anul 1955, apoi Şcolii Medii de Fete care, în anul 1959, a devenit Şcoala Medie Mixtă nr. 2 „Vasile Roaită”; în prezent această şcoală funcţionează sub titulatura Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân”. În noua situaţie creată prin desfiinţarea celei mai vechi şi recunoscute şcoli pentru pregătirea viitorilor slujitori ai altarelor din Oltenia, la intervenţia mitropolitului cărturar Firmilian (1949-1972) a fost înfiinţată, în anul 1949, Şcoala de cântăreţi bisericeşti la Mofleni-Craiova – cu trei, apoi cu patru clase – care a devenit, din anul 1955, seminar teologic de cinci ani. . În această şcoală au fost pregătiţi pentru preoţie şi fiii Eparhiei Râmnicului şi Argeşului, până în anul 1990. Evenimentele din decembrie 1989 au făcut posibilă reluarea firului istoric al Seminarului vâlcean. La solicitarea Comisiei de învăţământ pentru pregătirea personalului bisericesc a Cancelariei Sfântului Sinod, prin Hotărârea nr. 6537/1990 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi prin Hotărârea nr. 521/1990 a Guvernului României, s-a aprobat reînfiinţarea Seminarului Teologic „Sf. Nicolae”, cu sediul în Râmnicu Vâlcea.

Cursurile vor începe abia la data de 4 noiembrie 1990 într-un local impropriu, în fosta clădire insalubră și părăsită a Companiei de pompieri, cu un număr de 70 de elevi repartizaţi în două clase şi cu trei preoţi profesori pentru disciplinele teologice de specialitate (la fel ca în anul 1837 !) şi anume: Pr. Ilie Ivan – director şi profesor de Dogmatică şi Limba latină, Pr. Nicolae Bălaşa – profesor de Studii Biblice, Istoria Bisericii Universale şi Limba greacă și Pr. Ion Gavrilă – profesor de Muzică psaltică, Muzică liniară, Cor şi Tipic bisericesc. Pentru disciplinele de cultură generală au fost aduşi profesori de liceu din Râmnicu Vâlcea. Datorită condiţiilor improprii şi a lipsei de spaţiu, Seminarul funcţionează în acest local doar în anul şcolar 1990-1991, după care este nevoit să se mute în localul fostului atelier mecanic al Liceului „Mircea cel Bătrân”, situat în str. Popa Şapcă, nr. 2. Începând cu anul şcolar 1993/1994, clădirea este însă atribuită integral Liceului de Arte, iar Seminarul este nevoit să se mute în clădirea Grupului Şcolar Forestier, din str. Gabriel Stoianovici, nr.1, în săli de clasă foarte mici (foste dormitoare).

Din toamna anului 1994, Seminarul este mutat din nou în clădirea Grupului Şcolar Sanitar Râmnicu Vâlcea, str. Fabricii, nr. 2, unde va funcţiona tot provizoriu în baza unui protocol, cu săli de clasă, internat şi cantină, dar în condiţii improprii de studiu şi practică liturgică.În cadrul Seminarului a funcţionat, între anii 1994-2009, și o Şcoală de cântăreţi bisericeşti cu durata de trei ani şi cu statut de şcoală profesională. Ţinând cont de faptul că toate încercările de a redobândi o parte din vechiul local al Seminarului vâlcean s-au lovit de refuzul categoric al autorităților vâlcene, în anul 1997 s-a început construcţia unui nou local, într-un spaţiu adecvat situat în str. Antim Ivireanul, nr. 17, din Mun. Rm. Vâlcea, în incinta Schitului Inăteşti.